CRESCUT PRIN RĂNI

Rănile nu sunt doar semne ale durerii. În viața cu Dumnezeu, rănile sunt locurile în care El pune sămânța creșterii tale. Nu în liniște ai învățat cele mai adânci lecții, ci în zgomotul suferinței. Nu în aplauze te-ai maturizat, ci în momentele în care nimeni nu te-a văzut, nimeni nu te-a înțeles și nimeni nu ți-a șters lacrimile în afară de Dumnezeu.
Rănile sunt crude, dar poartă în ele un adevăr pe care doar cei trecuți prin foc îl înțeleg: ce ți-a zdrobit inima ți-a întărit ființa; ce ți-a frânt aripile ți-a dat, în timp, zborul; ce te-a făcut să cazi te-a învățat să te ridici altfel.
Când cineva te rănește, doare. Și doare profund, nu la suprafață. Dar în acea durere, Dumnezeu nu stă nepăsător. El intră în rana ta ca un medic care nu evită locul bolii, ci îl caută ca să vindece. El nu lasă rana să se infecteze, ci o spală cu lacrimile tale. Nu lasă sufletul să se închidă, ci îl deschide spre lumină. Nu lasă durerea să te doboare, ci o face să devină trecere spre altceva.
Rănile te maturizează pentru că te obligă să vezi lucruri pe care nu le-ai vedea în fericire. Înveți cine e lângă tine și cine doar pretinde. Înveți cine îți ridică mâna și cine îți apasă rana. Înveți că oamenii pot fi schimbați, instabili și uneori nedrepți. Dar înveți și că Dumnezeu e același—credincios, prezent, blând.
Rănile te învață răbdarea, pentru că nimic nu se vindecă peste noapte. Te învață smerenia, pentru că realizezi că nu poți totul singur. Te învață iertarea, pentru că fără ea nu ai liniște. Te învață discernământul, pentru că începi să vezi cine e cu adevărat pentru tine. Te învață puterea, pentru că fiecare lovitură te împinge să stai mai mult în brațul lui Dumnezeu.
Și eu am cunoscut această creștere. A fost crudă, uneori nedreaptă, alteori greu de purtat. Am simțit rănile care mi-au străpuns sufletul, am simțit nopți în care tăcerea mă apăsa mai tare decât orice cuvânt. Am simțit momente în care oamenii m-au privit ca și cum eram la pământ. Dar ceea ce nu au văzut ei a fost lucrarea tainică pe care o făcea Dumnezeu în mine.
În timp ce ei credeau că mă pierd, eu eram modelată. În timp ce ei credeau că mă frâng, El mă întărea. În timp ce ei îmi vedeau rana, El vedea viitorul meu. Rănile m-au maturizat nu pentru că mi-au plăcut, ci pentru că m-au forțat să mă apropii de Dumnezeu. Când nu mai ai pe cine să te sprijini, te sprijini pe El. Când nu mai ai cui să-i spui durerea, o spui Lui. Când nu mai ai unde să fugi, fugi în brațele Lui. Acolo înveți liniștea, acolo înveți adevărul, acolo înveți direcția.
Rănile m-au făcut să cresc, dar nu la întâmplare—ci în profunzime. M-au făcut să văd cine sunt, ce valorez, ce merit și ce nu mai accept. M-au făcut să devin mai blândă, dar nu mai slabă. Mai atentă, dar nu mai temătoare. Mai puternică, dar nu mai înăsprită.
Și astăzi știu ceva ce n-am știut atunci: uneori, creșterea pe care o cere Dumnezeu nu vine prin bine, ci prin greu, rupturi. Nu ca să suferi, ci ca să te dezlipești de ce era mic și să te ridici spre ce e mare.
De aceea, nu te rușina de rănile tale. Poartă-le ca pe dovezi că ai trecut prin încercare și ai rămas în picioare. Poartă-le ca pe dovezi că Dumnezeu te-a ținut când alții te-au lăsat.
Poartă-le ca pe dovezi că ești mai puternic decât credeai.
Căci din fiecare rană, Dumnezeu poate scoate o creștere pe care nimeni nu o mai poate opri.
Diana G. U.